Papagalul lui Alexis

trag cu ochiul in poveste si vad ca este... azi e nodul unei date, maine-i nodul unui semn si din toata intalnirea vei gasi... in sfarsit pot sa-ti vorbesc dincolo de cortina, dincolo de scena cu texte si pretexte. simplu si prieteneste. cald si adevarat. ori rece, cand caldura-i de nesuportat. astazi, in calendarul cu noduri de Tymp este duminica fericirilor. stiu ca sunt 9 fericiri, dar stii tu cum este stiutul acesta. cu aproximatie, ca a omului aproximativ al lui Musil. ar putea sa fie 10 fericiri, ori poate chiar mai multe. mie mi-e destula o fericire si asta-i sa pot fi un celcare cu care sa ma simt bine. si, de cand scriu, se face ca.... si astfel am ajuns sa vad cat de bine se potriveste ce spui tu cu personajul care-mi aparuse in atelierul pictorului orb si care... ce nume crezi ca i s-ar potrivi... eu i-am dat un nume, dar cred ca... poate tu vezi mai bine... de acolo, de la tine se vede mai bine... duminica cu fotografii si bucurii.... fericirile cele mai simple si un ecou scurt si-o alergare pe scara...

mereu suntem in urma povestii... povestea ne-o ia inainte si noi ratacim pe-o scara de seara in asteptarea Tympului pierdut... iata ca la un semn cazu cortina si vazusi cum, dintr-un semn, peste albastru, oglindi, pe sfera, astrul... si cand par ca toate-s spuse si nimicul prinde rost n-ai stiut ca-n orice clipa este miezul unui cost. crezi ca-n echilibrul formei ai lasat loc de bulina...

am spus un da poetic... pe care l-am invatat de la tine... poetul nu trebuie sa aiba hamuri... iar calul lui, pe langa corn si aripi, mai si vorbeste... calul meu le cam spune cu rima din cauza lui Alexis cu papagalul lui vorbitor pe care lumea-l stie cu numele de Remy si care invarte la flasneta, merge pe trotineta si din cand in cand fuge de acasa...

ai tras cu ochiul in poveste si-ai vazut cestile de cafea... sunt curios cine-i bautorul acesta de cafea care ti-a povestit ca... spectatorul e plimbat prin culise, unde se intampla diverse, mutat pe scena, unde au loc alte intamplari si abia spre sfarsit e introdus in sala. Miscarile acestea il scoteau pe spectator din anonimatul confortabil si parca ii impuneau sa devina si el un personaj din piesa. Acolo se vorbea despre moarte si despre vieti irosite pentru ca nu au stiut sa-si consume iubirile iesite in cale. Fapt e ca la un moment dat, cand asistam in culise, asezati pe niste banci scunde de gimnastica la trecerea "tramvaiului vietii" pe langa noi, m-am pomenit ca un actor care avea treba printre noi spectatorii, a venit glont la mine sa ma intrebe daca in viata mi s-a intamplat cumva sa, nu mai stiu ce. M-a cam incomodat ca trebuia sa spun ceva interesant si rapid... atunci am zis ca, intr-o seara,... cu o cutie de tinichea, intr-o rochita de vara cu buline... a venit, a batut la usa si m-a intrebat daca poate sa ma roage ceva...